Maraton către reanimare

uitare
Iubirea e ca o beție cruntă. Când ți-ai jurat că nu mai bei, datorită stării de mahmureală, vine cineva si-ți mai toarnă un parhar ca să uiți complet de ce ți-ai promis cu cateva ore înainte.
Te consumă, te lovește până când simți că n-ai cum să-ți revii. Apoi îți dă câteva clipe de răgaz, creându-ți iluzia tâmpită ca va fi bine, și în cele din urmă ajungi de unde-ai plecat, trântit în noroi… Și e al dracului de urât!
Te simți ca și cum ai alergat o zi întreaga la maraton, poziționat pe locul 1, și când ai oferit ce-i mai bun din tine, când credeai ca finish-ul e-al tău, ți s-au impletecit picioarele, și-ai căzut, terminând pe locul doi.
Asta doare cel mai tare, locul doi, pentru că știai ca ești atât de-aproape să pleci cu căcatul ala de trofeu acasă.
Ce, credeai că alergați amândoi in aceeași direcție? Ei bine, lasă-mă să-ți spulber ideea asta preconcepută, dacă nu s-a întamplat deja. Tu alergai pentru amândoi și el fugea de tine!

Ea cerșea iubire, tu o împărțeai cu altele

10246317_562902510495188_4991123375776186591_n
Există adevăruri pe care le poți ascunde și adevăruri de care nu te poți feri nici în ruptul capului.
Sunt lucrurile alea care-ți termină sufletul bucată cu bucată și apoi îți râd perfid în față.
Râzi și tu cu ele, nu de ele, arată-le că după atâta mizerie și răutate, înca ai păstrat un zâmbet de
rezervă pentru zilele ploioase.
Nu fi fraieră și nu te încăpățâna să crezi, nici măcar pentru o secundă, că acele adevăruri s-ar putea transforma, cumva, în minciuni frumoase. Lasă-le așa cum sunt, și acceptă-le, nu te strădui să le schimbi… pentru că riști să te schimbe ele pe tine.
Și crezi că se merită să cauți iubirea acolo unde s-a stins demult?! Las-o, strânge-i mâna și pleacă. Nu o căuta, pentru că ea nu mai există. Dac-ar fi fost acolo, te-ar fi așteptat să-ți strângi bagajele pline cu resentimente și să plecați împreună, nu pe drumuri diferite.
Iubire e atunci când vine de la sine, nu când trebuie să lupți și să-ti zgârii sufletul cu speranțe deșarte. Sau cel puțin a fost!

It smells like sadness

Ți-ai uitat mirosul la mine în pernă.Miroase a amintiri mucegăite… Am vrut să-i dau foc, să ardă în același timp cu amintirile despre noi, dar ele nu ard, ele macină. Te corodează pe interior, exact cum face rugina pentru fier. Și e o rugină insistentă, de care nu poți scăpa. Trebuie să lași amintirile să-ți descompună sufletul, să-l arunce sau să șteargă cu el pe jos, ca mai apoi să vină cineva și să strângă mizeria lăsată-n urmă. O să se chinuie destul de mult ce-i drept…
Și perna… a rămas tot acolo, nemișcată. Nu vreau să mă ating de ea, pentru că mirosul se va duce, însă urmele de fericire, lacrimile mele și zâmbetele schițate în diminețile târzii și-au luat bagajele și s-au mutat la mine-n suflet. Să le dau afară sau sa le cer chirie? Nici una, nici alta. O să le îngădui cât pot de mult, pentru că sunt parte din mine, cu ele mi-am construit întregul. Au fost fundația peste care am clădi fericirea, fericire care momentan se clatină, prăbușindu-se în uitare.
O s-o regăsesc din nou, și-atunci o să-ți trimit și ție un pic din fericirea-mi, ca să-ți spele sufletul chinuit!

Scrisoare catre Morcoveata

Stiu ca nu ti-am scris demult, dar am fost ocupata. Am fost prea grabita sa ma regasesc, incat atunci cand m-am oprit, mi-am dat seama ca niciodata nu ma pierdusem cu adevarat, doar m-am ascuns de mine! Stii, cateodata simt un gol interminabil in stomac. Poate ca mi-e dor, sau poate ca mi-e foame, nici eu nu stiu! M-am ascuns de mine de atatea ori, ca nici nu mai stiu unde sa ma caut, poate cand o sa ma regasesc, golul o sa dispara… Stiu, sunt egoista, ti-am scris numai de mine, si nici macar n-am intrebat ce faci. Dar stiu ca nu trebuie, cand o sa simti nevoia, o sa imi spui cum ai facut-o de atatea ori. Pa!

Îți mai aduci aminte?

Parcă-ți răsuna și acum în suflet urmele pașilor greoi, treziți la amiază. În zilele în care erai obosit, încerca să mearga tiptil, să nu-ți deranjeze somnul dulce. Dar nu reușea, pentru ca era stângace și împiedicată. Tocmai de-asta ți-a rămas intr-un colț de suflet.
Îți tresare și-acum inima când îți aduci aminte de sunetele ciudate pe care le scotea atunci când râdea, și te făcea și pe tine să râzi?
Și… îți mai aduci aminte de zilele în care erai bolnav și te-nvelea cu-al ei suflet, oblojindu-ți rănile? Obișnuia să plângă cu tine sau pentru tine, dar asta nu ți-a luminat sufletul negricios și plin de resentiment. Erai plin de remușcări și răsuflări gâtuite, de parcă ascundeai ceva și ți-era teamă că într-un final își va da seama.
Dar sunetul pașilor hotărâți, pe care-i apăsa cu ură de-a lungul scărilor, ți-i mai aduci aminte? Ar trebui, pentru ca era zgomotul plecării ei. Și-adu-ți aminte că nu ea te-a părăsit, tu ai alungat-o!

No more love

Urasc ideea asta de consumare a iubirii pe site-urile de socializare! Si stii de ce? Pur si simplu, pentru ca imi produce sentimentul ala de greata, pe care il incerci atunci cand ai primit un pumn in stomac. Iubirea asta pe care o etalati in vazul celorlalti nu e iubire! E doar presul de la usa, pe care strainii si chiar prietenii isi sterg noroiul care le impovareaza sufletele. De ce nu intelegeti, ca iubirea exista doar pentru voi, de ce va incapatanati sa le aratati si altora ‘sinceritatea’ care zace-n inimile voastre? N-a fost nimeni cu voi in pat, atunci cand v-ati jurat iubire. Si n-a stiut nimeni ca ai facut-o sa planga pan-a sughitat, sau ca te-a injurat cum a stiut mai bine, atunci cand ai ranit-o! De ce trebuie sa dezvaluiti ceea ce nimeni nu ar trebui sa afle? Cele mai sincere iubiri, sunt acelea ferite de ochii criticilor. Lumea judeca, oamenii au suflete gri, care distrug iubiri!

Tu de ce zâmbești, tu ce vrei să îmi iei?

Suflet, te rog nu fi trist, știi cum e, oamenii vin și pleacă… Cei care contează cu adevărat rămân!
Sute de suflete și-au intersectat drumurile vieții, cu potecile sufletului meu, dar niciunul n-a dorit să cumpere proprietate, toți s-au mulțumit să fie chiriași. Niște chiriași needucați, care pleacă înainte de expirarea termenului de plată, și pe deasupra lasă mizerie în urma lor. M-am săturat să curăț, am obosit să strâng gunoaiele pe care le lasă-n urma lor, fară nicio urmă de regret!
Toți zâmbesc, și mi-e teamă, pentru că stiu că fiecare dorește ceva. Cine se cred?! Eu nu mai am zâmbete, nu mai am lacrimi, nu mai am nimic de oferit, mi le-ați luat pe toate. Și eu v-am permis. Păstrați-le voi, oricum, îmi sunt inutile!